Au trecut nouă ani de când Aurel Stanciu Milcovin a plecat dintre noi. Născut la 21 noiembrie 1934, în Găgești, comuna Bolotești, el a rămas în memoria Vrancei drept unul dintre ultimii mari gazetari cu har de povestitor, un om pentru care cuvântul era și armă, și alinare. A fost redactor, pamfletar, poet, umorist și cronicar al vremurilor trăite, semnând de-a lungul deceniilor în paginile ziarelor locale „Steagul Roșu”, „Milcovul” și în reviste de satiră precum „Cu cioara vopsită” și „Pițigoiul”.
Cei care l-au cunoscut își amintesc de el ca de un om cu replică iute și zâmbet înțelept, cu o cultură solidă și un spirit mereu tânăr, chiar și în fața greutăților. Umorul lui nu era niciodată răutăcios — ci o formă de tandrețe și luciditate. A știut să râdă și de alții, dar mai ales de sine, cu eleganța celor care n-au uitat să rămână oameni.
Aurel Stanciu Milcovin a lăsat în urmă texte, pamflete, cântece și înregistrări care merită redescoperite. În scrisul său s-au împletit ironia gazetărească și duioșia unui fiu al Vrancei care și-a iubit locul și oamenii. Era un moralist cu zâmbetul pe buze, un observator atent al lumii și al micilor ei absurdități, dar și un artist care știa că umorul e o formă de demnitate.
Pentru unii, a fost „ultimul mare hâtru al umorului vrâncean”, ca să îl cităm pe unul din bunii săi prieteni, jurnalistul Radu Borcea. Pentru cei apropiați, a rămas omul care știa să-ți spună adevărul fără să te doară — și să te facă să râzi chiar și atunci când viața îți părea nedreaptă.
Nouă ani de dor. Dar și de mândrie.
Pentru că nu dispar cei care au știut să scrie cu inimă — ci doar se mută în frazele noastre.
