Demisia vicepremierului Anastasiu readuce în prim-plan o realitate pe care o tot negăm: România este, în multe privințe, un stat cu reflexe profund feudale. Chiar dacă ne place să credem că am părăsit comunismul și trăim de 35 de ani într-o democrație funcțională, realitatea e că între visul modernizării și faptele concrete e o prăpastie tot mai adâncă.
Un înalt demnitar al statului român, vicepremier în exercițiu, vorbește senin despre „șpaga de supraviețuire”. Nu e o scăpare de limbaj, nu e o gafă. Este, de fapt, expresia sinceră a unui adevăr pe care mulți îl trăiesc zilnic, dar puțini au curajul să-l rostească public: în România, supraviețuirea nu se mai sprijină pe muncă, inițiativă sau reguli clare, ci pe aranjamente, compromisuri și loialități de castă.
Când un om ajunge să spună că a dat șpagă „ca să poată supraviețui”, înseamnă că mecanismele economiei de piață sunt complet disfuncționale. Nu trăim într-o economie de piață reală, ci într-un sistem controlat de o mână de oameni care distribuie resursele, oportunitățile și șansele după bunul lor plac – exact ca în vremurile feudalismului. E o piramidă a influenței în care cei de sus decid cine trăiește și cine se zbate, cine înflorește și cine e condamnat la stagnare.
Într-un stat cu reflexe feudale, sărăcia nu este o întâmplare, ci o unealtă de control. Un om sărac, lipsit de opțiuni, va fi mereu mai ușor de manipulat decât unul care are propria afacere, propria viziune și propria demnitate economică. Acel om va acționa instinctual, animat de dorința de a supraviețui cu orice preț – chiar dacă prețul este propria integritate sau libertate.
Această stare de fapt este întreținută de un stat care promite marea cu sarea, dar livrează doar pomeni și lozinci. Un stat captiv într-un surogat de social-democrație care a eșuat. De 35 de ani ni se vinde iluzia că „măsurile de stânga” vor salva România. În realitate, ele au conservat un sistem clientelar, în care statul își păstrează rolul de stăpân absolut, iar cetățenii sunt menținuți într-o perpetuă dependență.
România reală nu este despre egalitate de șanse, ci despre șanse distribuite pe criterii de obediență. Nu este despre piață liberă, ci despre piață controlată. Nu este despre capitalism, ci despre o feudalitate mascată în haine democratice.
Demisia lui Anastasiu nu e un accident. Este o oglindă. Una în care vedem, dacă avem curajul să privim sincer, cât de puțin s-a schimbat România în adâncul ei. Și cât de departe suntem de normalitatea pe care o invocăm, dar nu o construim.