În fiecare an, 1 Decembrie ne găsește rostind aproape mecanic cuvântul unitate. Îl scriem pe pancarte, îl punem în discursuri, îl strecurăm în urări trimise în grabă de pe telefon, între două claxoane în trafic sau între două porții de sarmale servite la evenimente. Și totuși, realitatea de zi cu zi ne arată că rar am părut mai împrăștiați ca acum, fiecare purtat într-o alergare surdă după grijile, temerile și mica lui supraviețuire.
Paradoxal, în clipele de cumpănă, românul știe să redevină om – se apropie de alt om, îi simte nevoia și împarte din puținul lui. Plânge la lucruri siropoase, hăhăie la glume răsuflate, dar își rupe bucata de la gură. După ce îi trece însă, revine la ce știe cel mai bine: se agață de polarizări absurde, de prejudecăți și doctrine utopice rostogolite de politicieni idolatrizați – dintre care mulți uitând de ce înseamnă să slujești un țel mai înalt decât propria carieră. Și cu un astfel de om, greu mai găsești un punct de înțelegere.
Aducând vorba despre cei care au însemnat ceva pentru țara asta, inevitabil ne întoarcem spre istorie. Vrem, nu vrem, privim cu nostalgie spre momentul României Mari și nu putem ignora contrastul dintre anumite figuri publice de azi și înaintașii lor. Un contrast care alimentează regretul că nu vom mai avea, poate, o altă Regină Maria – o inimă atât de mare încât să cuprindă o țară întreagă, un om capabil să ardă pentru România mai mult decât pentru sine. E drept, timpurile schimbă oamenii. Dar lipsa unei astfel de figuri ne doare tocmai pentru că, undeva în noi, încă trăiește convingerea că ar trebui să existe o măsură a dăruirii, o scară morală de care să ne agățăm speranțele – șansa de a ne dezvolta sănătos ca nație.
Ne-am obișnuit să ne văicărim de vitregiile istoriei: că ne-a fost potrivnică, că ne-a sfâșiat pământul, că ne-a lăsat în bătaia vântului marilor puteri. Dar când istoria ne-a aruncat o șansă – așa cum a făcut la 1 Decembrie 1918 – astăzi o tratăm ca pe un simplu eveniment, fără prea mult respect, „că așa trebuia să se întâmple”. Uităm ceea ce alții au realizat cu jertfe reale. Unora poate li se pare că actul unificării a fost un cadou făcut românilor. Nu a fost. A venit cu sânge, cu sacrificiu, cu sate întregi care au primit vestea izbânzii cu ochi înlăcrimați pentru cei neîntorși.
Despre Marea Unire citim ca și cum ar fi o poveste frumoasă de manual, din care ar trebui să învățăm responsabilitatea de zi cu zi. Doar că responsabilitatea pare tot mai desuetă, într-un prezent dominat de falși patrioți, „uniți” în tot felul de combinații la care legea ajunge cu greu.
Privind dincolo de gardul propriei ogrăzi, nu pot să nu mă gândesc, la ceas aniversar, la românii din Basarabia și din Ucraina. Priviți uneori ca metiși multiculturali, dar cu un instinct acut al supraviețuirii, într-un amalgam de idealuri și nostalgii, păstrăm față de ei – pe nedrept – o distanțare pe care o numim, cu eleganță, diplomatică. De multe ori, ei s-au apropiat de noi mai mult decât viceversa. Și tot ei ne învață că sunt ai noștri. Români în limbă, în cuget, în simțire – fie că trăiesc la Chișinău, Cahul sau Bălți. Împreună cu ei, eu, care viețuiesc la hotarul istoric dintre cele două principate, mă consider și mai mult moldovean după grai, român după nume și sânge, european prin destin. Și toate acestea trebuie să le demonstrăm și rusului, și americanului, și Bruxelles-ului. Poate că rușii sunt uneori mai conștienți de nedreptatea făcută românilor decât suntem noi dispuși să recunoaștem – și tocmai de aceea profită de ambiguitățile noastre.
Dacă ne-am lua după logica nedreptăților, la 36 de ani de la căderea Cortinei de Fier, ar trebui ca un berlinez să se prezinte, și astăzi, drept „est-german”, iar unul din Bonn „vest-german”. Dar ei nu fac asta. Au înțeles că un popor nu se poate împărți la nesfârșit fără să se piardă pe sine. Ar trebui să învățăm mai atent aceste lecții și să nu-i lăsăm pe alții să ne învrăjbească, să ne pună etichete, să ne facă să ne rușinăm de ceea ce suntem. Ajunge că ne desparte geografia, ca să mai fim dezbinați de opinii, viziuni ori ecouri ale unor lumi care ne ating doar în treacăt.
Români suntem și la Oradea, și la Timișoara, și la Focșani ori Chișinău. Români suntem și dacă ne-a gonit sărăcia prin străini, și dacă ne-a ținut dorul acasă.
Ce trebuie să învățăm din toate acestea? Că spiritul zilei 1 Decembrie trebuie să dăinuie tot timpul – nu doar o zi de parade, mici sfârâind pe grătar și halbe de bere ciocnite, rezonând amăgitor a bunăstare. Nu o sărbătoare care se stinge în noaptea de 1 spre 2 decembrie, lăsând loc, a doua zi, aceleiași văicăreli, aceleiași dezbinări, aceleiași obișnuințe de a spune nu se poate.
Ziua României ar trebui să fie, în fiecare an, o clipă de verificare a sufletului.
O întrebare rostită în șoaptă: „Ce am făcut eu pentru țara asta, nu ce a făcut ea pentru mine?” Pentru că, oricât am aștepta vremuri mai blânde sau oameni providențiali, adevărul rămâne același: ceea ce depinde de noi, doar noi putem face.
Dacă nu acum, atunci când?
Poate că aceste rânduri vă pot părea o retorică păguboasă, plictisitoare, irelevantă… Dar eu mai cred într-o revenire, într-o renaștere. Nu acum, poate nu în această viață. Dar cred.
