Șapte kilometri de Focșani. Cam atât e distanța până la Răstoaca, satul natal al mamei. Spre deosebire de Suraia, satul natal al tatălui, Răstoaca e o localitatea mai săracă. Grădinile sunt mult mai mici, la fel și curțile. Nu de puține ori spatele caselor țineau loc de gard între curți. Sau bătătură cum îi spune la Răstoaca. Dincolo și curțile și grădinile sunt imense, dar sufletește mereu am fost mai atașat de satul bunicilor materni. Asta pentru că, copil fiind, am fost crescut de mamaia și tataia. Nu permanent, nu multă vreme, să ne înțelegem, dar suficient cât să prind mai mult drag de ei.
Să fi fost începutul anilor 1990. Un regim tocmai se prăbușise, un altul începea să se contureze. Era o sărăcie lucie. Aproape nimeni nu avea mașină personală, taxiul și-l permiteau doar câțiva, până și autobuzul era complicat cu el. În acest context mi s-a întipărit o imagine pe retină. Mama pe bicicletă, Laura pe suportul din spate. Tata pe bicicleta lui, iar eu pe o bicicletă mică, de copii, legată cu sfoară de a tatei. “Pedalezi tu, iar când nu mai poți te trag eu, tu doar ții de coarne”, trebuie că a zis tata. Cursa s-a desfășurat pe cei șapte kilometri din debutul acestui capitol cu destinația Răstoaca.
O astfel de imagine, o întâmplare de acest gen petrecută în zilele noastre ar fi ajuns subiect de știre, postare pe rețelele sociale și cel puțin un dat cu subsemnatul de către părinți la autorități. Dar atunci, pe lângă că așa erau vremurile, cele mai mari șanse să facem accident era doar dacă tata intra în mama. Nu vă gândiți în senul ăla… Ideea e că mașinile la acea vreme erau aproape un concept futurist. În cele din urmă am ajuns în dreptul porții bunicilor Borcea. Înainte de a vă pofti în curtea lor trebuie să precizez un aspect pe care foarte puțină lume l-a remarcat. În acei ani, înainte și puțin după, gustul pentru estetic, pentru frumos nu fusese alterat, iar asta se vedea și-n porțile și gardurile satului. Cele mai multe erau adevărate broderii din lemn, modele care ofereau suficientă intimitate celor de dincolo de gard, dar și puțin contact cu exteriorul prin rosturile și formele frumos realizate din garduri.
Practicul combinat cu kitschul a făcut din Răstoaca și din toate satele din Vrancea și de oriunde o nesfărșită mare de garduri de beton și fier. Mai lipsește doar sârma ghimpată de deasupra și avem imaginea exactă a unei pușcării încojurată de ziduri. În fine, poate sunt eu prea…CTP. Prea le știu eu pe toate! Să vă deschid poarta, deci! O curte mică și intimă. Meri de varii soiuri și un gutui care stă moară, dar încă mai rodește. Mai are putere să mai dea câteva gutui. Pe dreapta, casa bunicilor. O văd cu ochii minții și o descriu întocmai. Uneori mă sperie memoria mea. Casa are un spațiu intermediar pe cale de dispariție astăzi – o prispă. Este în formă de L, dar un L răsturnat spre dreapta. Pe bucata mai mare a prispei două uși de lemn și de un albastru spălăcit se deschid spre casa ce mi-a fost atât de dragă. Dincolo de uși, un salon pe lungime total nefolositor. În dreapta salonului așa numita “cameră de la drum”. Literalmente era camera cea mai apropiată de drum, camera de zestre a bunicii. O cameră pătrată cu două ferestre, una ce dă spre drum, alta ce dă spre prispă.
Amândouă au perdele și jaluzele, dar lumina naturală, atât cât pătrunde, pare a fi din Barry Lindon când Stanley Kubrick a filmat cu lentile speciale de la NASA. De-o frumusețe irepetabilă. Scăldate în acele raze de soare, o mulțime de cuverturi, multe dintre ele țesute chiar de mamaia la război. Materiale textile de tot felul, parte dintre ele pentru zestrea fiicelor, altă parte pentru…înmormântare. Camera pare a fi una ermetică pentru că nu țin minte să fi văzut particulă de praf. Hai că am dat-o ca Georgescu care n-a văzut particulă de … covid! Dar efectiv camera era o stranie combinație între muzeu și farmacie. Închid ușa camerei de la drum, mă întorc în nefolositorul salon și de acolo intru pe ușa care ducea în camera… cu televizor. Mai întâi a fost camera, muuult mai târziu a apărut televizorul. Acolo să fi devenit eu cinefil? Nu cred, mă încurca mămaia care avea obiceiul să citească subtitrarea filmelor cu voce tare. La fel și Biblia și orice altceva citea.
Femeia asta, bunica mea dragă, chiar nu putea citi nimic în gând! Din camera cu TV, se deschidea o altă ușă căci tătaia, tâmplar de meserie, gândise mai toate camerele cu două uși. Asta, interesantă cameră, cu două uși asimetrice, era ca și salonul, useless! Sau eu așa o văd acum! Din ea, se intra în poate cea mai mare cameră a casei, unde, în funcție de anotimp, locuiau bunicii sau nu. În dreptul geamului, o sobă, pe care, în funcție de anotimp, se punea fie o oală de mâncare, fie o coală de hârtie. Ultima ușă a casei dădea într-un fel de chiler, cuvânt care nici nu știam ce înseamnă. Am căutat acum și potrivit dex.ro înseamnă cameră mică la casele țărănești, folosită drept cămară. Dincolo de ușa chilerului niște dependințe. În curte – Sița și Neculai, imortalizații mei bunici.
Bunciul, dacă s-ar fi născut mai aproape de vremurile noastre ar fi fost cum se zice în limbaj corporatist – workaholic! Pentru el cred că s-a inventat piesa “Eu mă duc și sâmbăta, sâmbăta la muncă la da”. El s-ar fi dus chiar și duminica, dar, de la un punct în colo a devenit credincios. În rest, muncă, muncă și noaptea și ziua, muncă,muncă, muncă, niciodata piua! Și a făcut asta până spre 90 de ani! Dar până să ajungă așa bătrân trebuie că avea vreo 60 de ani și dacă nu era la câmp, era în atelierul lui de tâmplărie din propria gospodărie. În ogradă, o forfotă permanentă… copii, nepoți, tătaia care tocmai venea din sat și răsturnase în curte o grămadă de știuleți de porumb, mămaia care lucra fie la război, fie la vârtelniță.
Acolo nu aveai cum să intri în depresie! Adică n-aveai timp! Deși viața la țară presupunea o mulțime de sarcini, cumva era mai orânduită decât cea de la oraș. Cel mai mult îmi plăcea primăvara când începea curățenia genereală. Mămaia împreună cu alte vecine ieșea pe uliță și căuta balegă de cal, pe care o amesteca cu lut și paie, dar și cu picioarele. Cred că de aici vine vorba “să-mi bag picioarele”! Cu acest ciment ancestral se făceau pereții caselor, se mai reparau, se mai chituiau, după care se dădeau cu var. Preșurile din casă erau luate și duse la Putna unde erau spălate manual. De unde bunica și alte câteva milioane de bunici de-a lungul istoriei s-au ales cu crăpături în palme. Toată casa era măturată, spălată, curățată, văruită!
După ce terminau cu casa și curtea, bunicii ieșeau și în fața porții și curățau și acolo toate frunzele și gunoaiele adunate peste iarnă. Acel miros de frunze arse ar trebui să fie transformat în parfum! Sau poate sunt eu nostalgic. Apoi venea Paștele când în aceeași curățenie exemplară bunica împreună cu câteva fiice și nurori coceau la cuptorul de lut cozonaci și păsci. Părea că fac aceste delicatese pentru tot neamul! Iar neamul nostru chiar e numeros. Duminica nu numai că era zi de sărbătoare, dar bunicii făceau parte din Oastea Domnului, așa că ori la ei acasă ori la alți “frați și surori” se strângeau la Adunare. O duzină de bărbați și femei, mai mulți sau mai puțini, se strângeau într-o casă și țineau predici, spuneau pilde și cântau cântece. Deși nu se duceau la biserică tot timpul mi s-au părut foarte credincioși.
Credincioasă era și bunica de la Suraia, dar la ea credința se manifesta și imagistic prin tot felul de icoane pe pereți. Cum aveam noi, tinerii, un perete întreg cu postere cu tot felul de trupe și artiști, așa avea bunica de la Suraia un altar cu Iisus, Maica Domnului și alte figuri creștine. Evident, pe Iisus îl avea dublură și triplură, scuzată-mi fie gluma, dar chiar așa era – icoane cu Mântuitorul cât cuprinde. La Răstoaca, o singură icoană, nici aceea icoană propriu zisă căci era vorba de celebra Cină cea de Taină a lui Leonardo da Vinci. Îl întreb pe tătaia cum se face că au o singură icoană în casă deși vorbesc mereu despre Domnul. “Credința se poartă-n suflet, n-avem nevoie de icoane. Eu n-aș fi pus-o nici pe asta, dar na, trăim în societate, mai vin și pe la noi vecini. Cum ar fi să îmi aud vorbe prin sat că – am fost la moș Borcea și n-avea nicio icoană în casă?”, mi-a zis, râzând, tătaia.
Cât am fost mic, copil, îl țin minte pe tătaia destul de sever. Avea două vorbe – “liniște că dați de bocluc” și “liniște că lepăd cureaua”. Eu unul nici nu am dat de bucluc, nici nu am făcut cunoștință cu cureaua lui. Sau cel puțin nu-mi aduc aminte. Oricum, pe măsură ce a îmbătrănit a devenit tot mai calm, mai cald, mai… dragul de el. Mămaia era la polul opus, o fire blândă, împăciuitoare, dar, exact ca o pisică, tot timpul trebuia să cadă în picioare. Stând des la Răstoaca, copil fiind, am devenit nepotul ei preferat. Dintre băieți cel puțin. Mereu îmi spunea să mai trec pe la ea, încă de când plecasem la facultate. “Mai treci și pe la mine, să te mai văd, că mâine-poimâine nu mai sunt”. Iar acest “mâine-poimâine” s-a întins pe vreo 15 ani astfel încât, la un moment dat, i-am și zis să schimbe poezia. “Bre, mămaie, asta cu mâine-poimâine nu mai este de actualitate, matale ai să trăiești cât veacul”. La care bunica venea cu celebra ei vorbă “Eu nu că zic, dar vreau să spun” sau “Eu nu că spun, dar vreau să zic”, c-o mai și rotea!
Și adevărul că am vizitat-o cât de des am putut și am făcut-o cu tot dragul. Pe amândoi bunicii căci tare dragi îmi mai erau. Știu și alte cuvinte în afară de “drag”, dar îmi e tare drag să-l folosesc. Revenind. Să-i văd, să stau de vorbă cu ei, să le aud poveștile, să petrecem timp împreună. Să mănanc bunătățile făcute de bunica – turte, cartofi copți, mămăligă prăjită – toate pe plită. Oameni aștia doi, bunicii mei, erau foarte darnici. În mod curent dăruiau bani oricui le trecea pragul – copii, nepoți, gineri, nurori. Plus nepotul lor preferat, Je! L-am și întrebat pe tătaia o dată de ce ne tot dă bani, mai ales când am ieșit și eu pe salariu. Mi-a răspuns cu un titlu de emiusiune TV “din dragoste”. Well… ce puteam să-i mai zic? Să nu vă închipuiți că erau foști “burgheji”, că aveau cine știe ce pensii, dar ajunsesără la o vârstă unde banii nu mai erau o bucurie.
Mi-i și aduc aminte pe amândoi stând pe pat, unul lângă altul, de vorbă cu mine și cu cine se întâmpla să le mai calce pragul. Spre finele vizitei o vedeam pe mămaia cum îi dădea un cot lui tătaia să aducă niște bani din cutia lor. Paranteză. Tătaia găsise pe vremea războiului o cutie metalică destul de mare în care ținea banii și varii documente. Iar cutia o ținea undeva sub un pat. Acolo îl trimitea mereu mămaia. Am închis paranteza. În ultimii ani tătaia avea probleme cu auzul așa că nu de puține ori cotul și șușotitul bunicii se transformau în “Banii, mă, Neculae!! Banii!”. “Aaa!! Banii! Păi așa zi, fă, babă!”. Pe mine mă distrau teribil, banii erau irelevanți, dar să văd tot acel teatru cu bunicii era aur curat! Îmi luam la revedere de la ei, iar tătaia avea obiceiul să mă-ne conducă până la poartă. Mă urcam în mașină și-l urmăream în oglinda retrovizoare până devenea tot mai mic, până dispărea în zare.
Ajunsă pe la 80 de ani, mamaia îmi spunea să-i dau telefon de fiecare dată când urma să o vizitez, să-mi facă turte. Mi-e plăcându-mi în mod exagerat coca în toate formele ei, mai ales Coca – Cola, o sunam și-i dădeam comandă. Pe la 88 de ani nu o mai sunam pentru turte, mi se părea că e prea greu pentru vârsta ei să mai stea să mai frământe cocă, să stea în căldura sobei ca să întoarcă turtele de pe o față pe altă. Abia acum realizez că pentru era o bucurie să-mi poată face acele delicioase turte. Cu amândoi stăteam la povești, dar cu mămaia era altceva. Întinși amândoi pe pat, sprijiniți de peretele acoperit de cuverturile de ea făcute, îmi lua mâna-n mână și-mi povestea varii lucruri. Venea din altă lume, alt secol, alte mentalități. Dintr-o perioadă în care căsniciile se făceau adesea din interes și unde iubirea venea, dacă venea, pe parcurs.
Inevitabil vorbeam despre femei, adică ea la singular, eu la plural. Așa cum tătăia nu înțelegea de ce am mereu alt job, nici mămăia nu înțelegea de ce nu țin de o femeie…cum s-ar fi exprimat ea. O femeie simplă, dar cu o inteligență nativă, crescută, totuși, într-o lume și-o epocă apuse. De exemplu, eu până la 35 de ani nu am văzut-o niciodată pe bunica fără batic, nici nu știam că are păr în cap deși logic era să aibă. Într-o zi și-a dat jos baticul și am rămas șocat. “Bre mămaie, e prima dată când îți văd părul, e atât de frumos! De ce ți-l ții acoperit cu baticul?”. “Ei, mamă, așa am apucat”.
Sper că ați remarcat că am scris “eu până la 35 de ani”! Am avut norocul să-i am pe amândoi în viață până la anii trecuți mai sus. I-am și întrebat dacă în tot satul mai este cineva de vârsta lor căci amândoi săriseră de 90 de ani. Mi-au spus că sunt singurul cuplu așa bătrân din toată Răstoaca și că din generația lor mai există… un moș și-o babă, dar că amânduora le muriseră partenerul! Chiar dacă erau ca-n filmul lui Daniel Day – Lewis – Ultimii Mohicani, chiar dacă ne văzuseră de sute și sute de ori în toți anii pe noi – pe copii, nepoți și chiar strănepoți, tot mai aveau poftă de viață. “Atât cât ne mai îngăduie Domnul aș vrea să mai trăim. Să vă mai vedem, să știm că sunteți bine”, mi-a zis bunica Sița. Ar mai fi trăit poate și astăzi, amândoi, sau cel puțin mămaia, dar în timpul pandemiei au murit, unul după altul, la interval de câteva zile. Domnul nu le-a mai îngăduit să prindă veacul.
(Sorin TUDOSE)
